Viața mea a fost destul de simplă. Cu un tată absent și o mamă imatură, crescută de bunici, ținută în întunericul evului mediu (și al lipsei de internet), total nepregătită din punct de vedere al sexualității, senzitivă și neinformată, m-am căsătorit cu primul dobitoc care mi-a dat un gram de atenție. Recunosc, l-am atras. Atât credeam că merit la momentul respectiv. Nu l-am plăcut în mod deosebit, ci am învățat să îl tolerez. Până la urmă și eu eram departe de perfecțiune, de ce aș fi avut pretenții de la altcineva? L-am iubit în felul meu imatur și absurd, trecându-i cu vederea toate lipsurile, în mod special impotența. Nu prea știam oricum că se poate altfel.
Nimeni nu îmi spusese nimic concret în afară de mantra: ”ai grijă să nu rămâi gravidă”, fără explicația efectivă de cum se poate întâmpla asta. Aveam doar concluzia pe care am tras-o singură pe la 13 ani auzind femeile din jurul meu văicărindu-se și anume că bărbații sunt egoiști și că toate femeile care se mărită sunt proaste. Îmi era foarte clar că sursa nefericirii lor erau partenerii. Bărbații. Mult mai târziu am înțeles că prostia este generată de cedarea necondiționată și absolută a libertății. Trecusem de 18 ani când am intrat în prima mea relație seriosă. Și concretă. Că până atunci avusesem mai mult platonisme. Eram virgină și îndoctrinată cu manipulare rafinată timp de mii de ani. Da, mă refer la religie în situația în care există vreun dubiu. ”E păcat, mamă!”. De ce? Nu se știe prea bine.
Relația cu tot cu căsnicie a durat 8 ani în care am fost instruită metodic să cred că eu sunt de vină pentru lipsa lui de dorință și erecție. Că nu sunt suficient de bună, frumoasă, sexy… Că nu câștig suficient și eforturile mele sunt incomparabil mai mici. Că nu merit să fiu iubită. Sau să simt plăcere. Ani în care orgasmul era un fel de unicorn, un tabu, o curiozitate care se transforma încet și sigur în depresie. Și dincolo de complexe și frustrări, o frică teribilă de a rămâne însărcinată (dar asta este altă poveste). Ajunsesem în punctul în care nimic nu mă mai motiva. Puteam la fel de bine să fiu moartă atât că, într-un mod inexplicabil și enervant de dureros, încă mai respiram.
Nu mă înțelegeți greșit. Nu a fost un monstru. A fost un copil rănit la rândul lui, care își proiecta toată nesiguranța și incompetența în mine (oglinda perfectă), învățat să urmeze fără prea multe întrebări niște tipare clasice. Dar eu aveam întrebări. Eu aveam multe întrebări. Aveam multe întrebări îngropate adânc, mocnind, așteptând să iasă la suprafață. Să explodeze ca un vulcan. Și au făcut-o. Ne-am certat dintr-o prostie și am sfârșit într-un divorț lung, penibil și dureros, în judecătorie.
Divorț care mi-a adus un mult prea așteptat sentiment de eliberare. O sete teribilă de viață. Nu că aș fi fost eu prea evoluată, ci pentru că lăsase un gol terifiant pe care nu știam cu ce să îl umplu. Weekend-urile erau cele mai grele. În rest, mă aruncam în orice. Job, teatru, concerte, prieteni (noi, pe cei vechi îi pierdusem la partaj), excursii, cumpărături (era timpul să am mai mult de o pereche de blugi și două de adidași, chiar dacă tot ce îmi permiteam atunci erau de la second hand), citeam în prostie tot ce îmi pica în mână (oscilam între niște zone foarte dubioase ale spiritualității, psihologie și abureli de dezvoltare personală, orice mi-ar fi dat un răspuns cât de cât acceptabil/plauzibil pentru ceea ce trăiam. Sau mai bine zis, orice m-ar fi ajutat să nu mai repet aceeași greșeală: de a nu avea încredere în vocea mea interioară, în instinct, în mine). Practic absolut orice, mai puțin sex. Eram departe totuși de a crede cu adevărat că merit mai mult.
Și apoi l-am întâlnit pe el. Înalt, brunet, ochi albaștri, era scos parcă dintr-un film. Din filmul meu. A fost dragoste la prima vedere. În care, apropo, nu crezusem că există până atunci. Credeam în atracție. Nu în asta. Literalmente vedeam inimioare plutind în aer. Simțeam cum în fiecare celulă îmi explodează milioane de focuri de artificii. Dincolo de emoție, știam (de unde, n-aș putea spune) că îl cunosc pe omul ăla de la începutul timpului. Că îl iubesc de la începutul existenței. Indiferent de cine este el în momentul prezent. Putea la fel de bine să fie un psihopat sau un ucigaș în serie. Îi iubeam sufletul. În ochii lui mă simțeam acasă. În siguranță. Mă simțeam un suflet în două corpuri: al meu și al lui. O secundă cu el făcea mai mult decât 8 ani de căsnicie. Eram în sfârșit vie. Și mă plăcea și el. Citeam în ochii lui curiozitate și intrigă. Nu mai văzusem de ani de zile lumina aia. Și niciodată cu atâta intensitate și dorință. O atracție inexplicabilă, un sincron amețitor. Începusem să fiu extraordinar de empatică, de senzitivă, până într-acolo încât să mă cred nebună.
Și eram nebună. De iubire. Eram conștientă că îl iubesc irațional și nu îmi păsa de consecințe sau detalii. Chiar dacă era deja cu cineva, urmând să se însoare. Nu a contat mai mult de o secundă. Eram obișnuită oricum să trec peste micile lor „imperfecțiuni”. Aproape că mă simțeam ușurată. Însemna mai puțină presiune pe mine. Nu trebuia să îi fac copii. Avea deja. Mi-am zis că nu e problema conștiinței mele, ci a lui. Și m-am deschis. Ca și cum până atunci stăteam în fața unei uși închise, iar el a dărâmat cu un buldozer și ușa și jumătate din zid. Ne-am tachinat, ne-am văzut de câteva ori întâmplător, ca doi magneți între care se crease o tensiune ireversibilă, am început să scriu niște poezii extrem de siropoase și intense, apoi l-am chemat la mine. Eu, mai naiva și mai speriată ca o virgină. El nerăbdător și vulgar. Amantul a 100 de femei.
În prima seara l-am respins, ca să îi trimit un mesaj două săptămâni mai târziu cu niște condiții pe care le-a ignorat înțelegând doar că sunt de acord să mă culc cu el. A venit la mine în dimineața următoare cu tot sufletul. Aveam camera spre răsărit și ne scăldam efectiv în lumină. Nu mai făcusem sex de muuultă vreme. Mai ales nu cu „lumina aprinsă” și cu toate reflectoarele pornite. Mă îngrășasem în timpul căsătoriei și nu reușisem să dau prea mult jos. Eram nesigură. Mi-am adunat toate puterile și… m-am abandonat. Și m-a iubit. A fost prima data în viața mea când m-am gândit că poate nu e ceva în neregulă cu mine. Prima dată când am simțit că în corpul meu există mai multă plăcere decât mi-am putut imagina vreodată. Și m-a speriat al dracului de tare, înainte să apuc să explorez mare lucru. Pierdusem atât de mult timp! Evident, n-a durat mult până m-au înghițit balaurii nesiguranței și am vrut mai mult. Eram însetată de mai mult. Nu voiam să divorțeze. Cel puțin nu încă. Nu pentru mine. Știam ce traumă implică… oricât de benefică ar fi fost la final. Dar voiam timp cu el, cât mai mult timp. Singurul lucru pe care el nu era dispus să îl ofere. Pe de altă parte, eu eram copleșită de emoții. Prea intense, prea multă dorință și așteptare, prea puțină practică. Sau cel puțin așa am crezut. Așa că i-am cerut să ne oprim. Am fugit.
Am suferit după el ca un câine. De fapt nu după el, pentru că într-un fel ciudat știam că suntem conectați indiferent de timp și spațiu, ci pentru mine că nu îmi dau voie să merit mai mult. Cred că este corect să spun că și acum îl iubesc, chiar dacă îmi doresc să cred că am acceptat rolul lui în viața mea. Am trăit cu impresia că mă disprețuiește vreo doi ani până ne-am întâlnit absolut întâmplător pe stradă. Nu l-am recunoscut. Am trecut pe lângă el fără să îmi dau seama cine e. A venit la mine, m-a condus acasă, mi-a cerut numărul de telefon. (Data trecută il strecurasem eu în lift. Da, eu aia mică și speriată.) M-a copleșit cu întrebări și cu săruturi. Dar era doar o carcasă goală. Se trădase și el. Așa că am simțit că e momentul să trec mai departe. Și am trecut mai departe pentru ca, la scurt timp, băiatul de care îmi plăcea la momentul respectiv, un antrenor de înot, (pe care îl consideram fascinant, și cu care avusesem câteva întâlniri foarte faine), a dispărut ca măgarul în ceață. Și am căzut iar.
Voiam mai mult decât sex. Întotdeauna am vrut ceva mai mult decât excitarea unor părți ale corpului. Dar am rămas cu teama că nu știu ce trebuie făcut. Știam că sexul este cu atât mai bun cu cât te implici pe toate planurile. Fizic, mental, sufletește… Ce nu înțelegeam era ce am greșit EU în relația cu antrenorul de înot. Da, devenisem la un moment dat nesigură. Dar nu mă gândisem o secundă că poate să fie și altcineva de vina. EU trebuia să fi greșit cu ceva. EU l-am speriat. Îmi luam din nou toată vina asupra mea. El nu avea în ochii mei nicio implicare pentru că era un alt impotent emoțional, speriat de angajamente și de orice relație care începea să aibă un sens, să iasă din sfera superficialității. A normalului. Atunci. Un lucru bun a făcut totuși. Prin el mi-am urmat în sfârșit pasiunea pentru înot.
Apoi a urmat un șir lung de întâlniri în mare parte (de) pe Tinder. Am trecut peste stigmatul aplicației, mi-am asumat prezența acolo prin câteva poze clare cu mine și am început să asimilez toate informațiile posibile și imposibile despre modul în care gândesc bărbații. Evident, mai multă teorie. Am cunoscut muuulte persoane. A venit pandemia așa că întâlnirile față în față erau restricționate, ceea ce îmi convenea într-un fel. Oricum nu știam mare lucru despre relații și mai ales despre sex.
Voiam să cunosc oameni. Și am cunoscut. Mulți. Impotenți emoționali, majoritatea frustrați și disperați sexual, bărbați care la 38 de ani nu știau nici măcar să sărute o femeie… Am întâlnit un tip care mi-a adus o ditamai cutia de măsline din Grecia la prima întâlnire. Dincolo de absurdul situației, a fost unul dintre cei cu care m-am simțit cel mai confortabil. Oameni care îmi trimiteau poze cu talanga după primul ”bună”. Oameni care i-au cerut numărul meu de telefon mamei mele sau care au încercat să mă agațe pe stradă pentru simplul fapt că eram îmbrăcată în fustă. Care își făceau planuri cu mine pe jumătate de an după nici 24 de ore de la prima interacțiune și care erau disperați după compatibilitatea în funcție de zodii. Am întâlnit unul care îmi asculta telefonul. La propriu. SRI style. Altul care aflase mai multe despre mine și fostul decât știam eu. (Măcar a avut decența să îmi spună tot la prima întâlnire.)
Fiecare om a fost unic. Fiecare om a fost o poveste. O să vorbesc de asta, poate, mai pe larg, cu alte ocazii, ce vreau să spun acum este că am explorat cât am putut. Cât m-a lăsat conștiința… și instinctul. Am început să pun întrebări. Ce le place, cum le place, de ce le place într-un fel și nu în altul. Uneori le-am jucat jocurile și fanteziile (teoretice), dar de cele mai multe ori am căutat de fapt o conexiune înainte să se întâmple ceva. Am căutat să mă văd, identific, cunosc, oglindindu-mă în ei. Nu am încetat niciodată să mă întreb de ce atrag toți ciudații.
Doar că nu mă culcam cu ei. Nu mă atrăgeau fizic. Și când o făceau, rareori când o făceau, cum începeam să mă deschid cât de puțin o luau la sănătoasa. Îmi amintesc prima data când m-am culcat cu un tip de la prima întâlnire. Se adunase ceva tensiune între noi, ne-am văzut, ne-am plăcut și am zis eu, gata, sunt fată mare acum, trăiesc clipa, hai la mine! Din secunda în care am zis ”hai la mine” s-a tăiat totul ca o maioneza în care am pus prea mult ulei. Pentru amândoi. A fost ca și cum m-am întors în timp. Stânjenitor, ciudat, rigid, desincronizat. Și tot îmi doream să mai încerc. În prostia mea, credeam că dacă faci frecție la un picior de lemn suficient de mult o să înceapă să simtă ceva. Dar îmi doream în continuare să explorez. Eram frustrată că nu aveam cu cine. Dar și fricoasă în ultimul hal. Cu toate astea, am continuat să fiu deschisă să interacționez cu aproape orice tip de oameni. Aveam chiar o gluma ”dacă îi place de mine ori e impotent, ori e boșorog, ori e însurat”… ba mai mult, mă amuzam zicând că până acum nu am nimerit unul bolnav pe moarte.
Îmi creasem un profil fizic care la un moment dat s-a dat cu totul peste cap când am avut chimie cu un tip ieșit total din profilul meu. Am pus atracția pe seama relației conflictuale cu tatăl meu și m-am răcorit repede. Dar a fost suficient să îmi dau seama cât de relative ne sunt concepțiile. Și cât de neașteptate. Am vorbit cu pompieri, instalatori, antreprenori, tiriști, oameni de publicitate, manageri, IT-iști, antrenori personali, mecanici, agricultori, agenți la turnul de control, SRI-ști, șomeri, drogați, artiști, corporatiști sau bugetari, orice.
Un an epuizant în care am răspuns tuturor nebunilor, evident, în încercarea de a mă face cât de puțin plăcută. Lucrurile s-au acutizat atunci când părinții mei au început să își intensifice certurile până în punctul divorțului. Iminent și prea mult timp amânat. În toată vâltoarea asta din ce în ce mai amețitoare, m-am hotărât că e timpul să iau niște decizii și să fac niște schimbări în viața mea pentru a depăși frica de angajamente cu care mă auto-diagnosticasem după ce am citit cartea Barbati care nu pot iubi – Steven Carter, Julia Sokol (carte care m-a făcut să înțeleg comportamentul celor ca instructorul de înot). Mi-am luat o mașină și am început niște căutări disperate în speranța de a-mi cumpăra/construi o casă pentru a scăpa de fantoma tatălui meu pe care l-am declarat, într-un final, cel mai toxic om din viața mea.
Așa am ajuns la minunata vârstă de 33 de ani când mândră de rezultat, nu neapărat de viteza cu care am ajuns la el, mi-am luat inima în dinți și mi-am cumpărat prima carte despre sex. Primele 3 ca să fiu mai exactă, și nu neapărat despre sex, ci despre plăcere. Pe primele două le-am citit pe nerăsuflate. Cărți orientate pe satisfacerea atât a femeii, cât și a bărbatului. (Cum sa satisfaci o femeie – Ian Kerner /Cum sa satisfaci un barbat – Ian Kerner). Și m-a șocat. M-a șocat cât de puține lucruri știm despre corpurile noastre și ale partenerilor noștri. Cât de mulți barbari există care se cred mari experți în sex doar pentru că au primit un număr norocos în centimetri, fără să aibă habar ce e ăla clitoris și la ce folosește. Ca să fiu foarte sinceră, nu pot să îi învinuiesc. Cred că sunt și mai multe femei, stupefiant de multe femei, care habar n-au la ce le folosește mica bijuterie din chiloții lor. Și ne mai miră de ce femeile, în mod special nevestele ”nu sunt interesate de sex. Pai nu îl facem cum trebuie, dragii mei. Ne ghidăm după reviste ieftine și pornografie (care e tot ce vrei numai educativă nu).
Ne este rușine să ne explorăm corpul. Încă ne este rușine, după atâția mii de ani de evoluție. Da, mă refer la masturbare. Ne lăsăm obiectificate, nesatisfăcute, frustrate și speriate. Disperate să îndeplinim niște standarde după care credem că o sa fim ”împlinite”, validate. Un soț, o casă, o mașină, câțiva plozi și poze pe insta. Dar câte dintre noi știm să fim amantele soților și partenerilor noștri? Câte știm ce își doresc ei de fapt? Câte vorbim despre fantezii? Câte știm să fim senzuale? Câte ne acceptăm cu tot cu colăcei și celulită? Nu ne-a învățat nimeni asta. Am avut doar modelul mamei pe care îl fotocopiem cu sârguință. Ne creștem soții și copiii handicapați. Nu cred că există doar un suflet perfect pentru noi. Cred că există mai mulți. Așa că mă contrariază puțin ideea de monogamie pentru tot restul vieții. Dar cred că, în general, cu mici excepții, bărbații nu ne neglijează până nu ne neglijăm noi primele. Pentru că e așa ușor să uităm femeia aia de care s-au îndrăgostit la început. Care îi scotea din minți și pantaloni și care era însetată să îi descopere și să îi adore. Pe ei și pe ea.
Dacă am învățat ceva din puținele răsturnări de situație pe care mi le-a oferit viața și pe care le-am creionat foarte sumar aici este că nu trebuie să avem prejudecăți. Este ok să fi amantă. De preferat a partenerului tău, dar nu musai. Nu e ok să fi curvă! Din punctul meu de vedere, diferența nu este de natură financiară, ci emoțională/de caracter. Curvă este cea care instigă nu la sex și plăcere, ci dramă și răutate față de alții, în special față de celelalte femei. La manipulare.
Am cunoscut pe cineva care spunea că nevasta ar trebui să îi mulțumească amantei pentru că ea susține relația. Am fost împreună doi ani de zile. Mai mult sau mai puțin. Până la urmă, el mi-a făcut cunoștință cu zeița din mine și mi-a deschis ideea acestui blog, chiar dacă nu am primit încă bomboane de la nevasta lui. Așa că lasă vasele ălea în chiuvetă! Sau, mai bine, spală-le goală! Este ok să te îndrăgostești. Este ok să simți. Orice. Pe principiul fuck only good vibes! All vibes are welcome here. Și spun asta pentru că tot traseul meu de până acum a fost parcă făcut să mă spargă în bucăți și să mă pună la loc altfel. De mai multe ori. De fiecare dată mai frumos, ca un vas de ceramică japonez lipit cu aur. Și încă cred că nu am trăit destul. Nu înseamnă că încurajez promiscuitatea sau că o condamn. Dacă ajută, și te simți confortabil, de ce nu? Dar cred că trebuie să ne căutăm mai mult feminitatea, erotismul, senzualitatea, să învățăm să ne descoperim și iubim pe noi și unii pe alții.
Pentru mine, sexul a fost și continuă să fie ceva sacru. O legătură care unește două universuri altfel paralele. Un zeu prea puțin venerat, sacrificat pe altarul superficialității și gratificării imediate. Și ca pe orice zeu îl ador și mă tem de el. Soțiile uită deseori să se închine la acest zeu. Iar voi, dragii mei preoți, faceți predica așa de plictisitoare uneori. Niciun bărbat care spune că soției lui nu îi place sexul nu își face o reclamă în ochii mei. Sexul înseamnă doi. Dacă cei doi nu sunt conectați atunci e doar o masturbare dubioasă. Așa că hai să fim amante! Să fim vii, satisfăcute, ZEIȚE. Și să trăim, așa cum o spunea un cântec:
Iubesc soarele, și cerul, și vântul
Și am iubire în mine cât să învălui tot pământul.