Despre zeițe

Se presupune că zeițele se nasc din nimic. Poate doar din capul lui Zeus. Oricare din ele. Că au fost înaintea oamenilor și deasupra lor. Ceva atât de departe și de neatins. Refuzat oamenilor. Pentru care totul e ușor și natural. Zeii beau nectarul. Nu depun ei efortul de a fi. Iar acum au fost uitați. Nu mai există. Sau poate chiar nu au existat niciodată în afara Legendelor Olimpului.

Pe de altă parte, DumneZeu este atotputernic, atotștiutor, omniprezent. Face parte din absolut. Asta înseamnă că nu există nimeni în afara lui. Nici măcar diavolul. Suntem parte din el. Ca o celulă dintr-un organism. Nu știu cine și de ce a lansat credința că această mândrie este un păcat. Ortodoxia a greșit grav. Și nu doar ea s-a pierdut în explicații contradictorii, negând plăcerea existenței. Rușinea e dovada că până și Dumnezeu e imperfect. Iar asta îl face expansiv.

Zeii există, da. Dar nu se manifestă peste noapte. Într-o lume în care umanitatea e doar o mască, să scoți zeul din tine este cel mai greu lucru pe care îl poate face o ființă.

Am ezitat de multe ori să mă exprim. Omul nu avea nimic interesant de spus. Suntem toți la fel de la Adam și Eva. Pământ gol. Zeița însă avea multe. Zeița fierbea în mine, sătulă să fie redusă la tăcere. Port în sânge moștenirea de mii de ani a femeilor și a tăcerii lor. Și nu doar a femeillor. Așa că să lăsăm zeița să vorbească. Acesta este jurnalul ei. (Schițe, gânduri, prezent, trecut, parte dintr-un întreg perfect și imperfect în același timp.)

Deci ce fel de zeiță sunt? Sunt o zeiță a apei și a plăcerii. A jocului. A râsului. A cuvintelor. Și a sexului. Să nu-l uităm pentru că ne dă viață și speranță (știți cum se spune că femeia e cea mai frumoasă când e iubită). A parantezelor. Și a mișcării. Care încă se caută. Se explorează. Așa cum face Dumnezeu de la începutul timpului.

O zeiță singură în căutarea ei și a altor zei.

Welcome!